Cină în lumina apusului

Am plecat la mare pentru un weekend prelungit. După o zi de plajă, nu mai aveam energia să ieșim la clubăreală. Eram moi de la soare așa că am decis să ieșim la un restaurant. Am vrut (mai mult ea) să mergem la Restaurantul Marinarului, dar, cu doar o oră înainte, am decis (mai mult eu) să mergem la restaurantul hotelului ce-mi poartă numele. Pe la 7 jumătate seara, veneam de la plajă și am oprit să vorbesc cu chelnerul să ne rezerve o masă și mi-a spus că nu se poate. Am insistat că sunt cazat la hotelul de unde este și restaurantul și a spus că în acest caz are o masă. Mi-a arătat-o. O masă de doi pe o cărare din curtea terasei. Terasa în sine este amplasată pe faleză, sus și are o priveliște simpatică spre mare.

Am mers în cameră. Ne-am pregătit și am coborât la masă extrem de încântați. Am ajuns la masa rezervată la ora stabilită 20 și 30 de minute și am descoperit un cuplu ocupându-ne locurile. Chem chelnerul, un tip la 22 de ani cu mască pe figură și cu o codiță mică de păr în vârful capului. Îi amintesc că ne-am văzut cu 20 de minute înainte când am zis că-s cazat la ei la hotel și că mi-a rezervat masa...bla bla... oată povestea. Nu știu ce memorie are, dar nu m-a ținut minte sau par mai dubios la a doua întâlnire și verificat dacă numele meu este pe biletul de pe masă. Surpriză! Același... Imediat, fără menajamente, i-a ridicat pe cei doi amorezi de vârstă medie de la masă. Doamna s-a enervat și a amenințat că nu mai vine niciodată la acest restaurant: „nu e prima dată”, a exclamat ea în timp ce părăsea terasa pe poarta dinspre faleză. Poarta e ceva… Oau!. Este din fier forjat și scârțâie incredibil. Insuportabil. O combinație de scârțâit de ușa din film de groază, amestecat cu sunetul pe care îl face creta când scoate sunetul ăla enervant pe tablă la ora de mate.

Ne-am așezat fericiți la masă și așteptam, cuminți, să ne ia cineva comanda. Am primit un Meniu si am început sa citim. Prețurile… nu mici. Am dat mai puțin pe o pasta la Roma lângă Coloseum, dar nah, Marea Neagră bate Coloseumul la cur din orice poziție ca număr de vizitatori, istorie, cultură. Păi Columna, Piațetele, fântânile sunt pistol cu apă față de terasa de pe faleza Marii Negre. Altu moare și nu găsește locuri așa bune, pe faleză Mării Negre...cel puțin așa trebuia să gândesc atunci. Masa noastră era fix pe o cărare de piatră. Nu avea cum să ajungă chelnerul la noi și nu se vedea marea, ci vedeam bucătăria. Oricum, trebuie să vedem partea bună: pe faleză dacă stai, simți cum intră aerosolul...și eu sunt astmatic...îmi face bine aerosolul. Doar că la mine venea aerosol de creveți în usturoi și ceapă călită de la bucătăria în față căreia eram eu poziționat. Dar sigur e foarte sănătos și mirosul de usturoi ars, dacă nu, chiar Mai sănătos decât aerosolul marin. Ce contează? Am masă într-un local ce pare a fi fițos, cel puțin după prețuri și am o companie faină? E bine, nu poate fi mai rău!

Încercăm să ne concentrăm pe meniu, să luăm feluri diferite astfel încât să gustăm unul de la altul, doar că nu ne auzeam. La masa din dreapta mea erau 3 copii care țipau intermitent, ca niște mici sirene. La o astfel de vuvuzelă venită din partea unui țânc, m-am speriat și, din reflex, m-am uitat (ușor urât) la masă. Acolo, m-a întâmpinat cu privirea o doamnă care părea bunica. I-am zâmbit fals și afabil. Ea nu a zâmbit. Doamna bunica e undeva la 68-70 de ani, vopsită brunet maro murdar și cu rădăcinuțe albuțe. Masa din dreapta era destul de mare. Am scanat scurt la lumina demnă de economia din 70 a lu’ Ceașcă, și am descoperit mai multe personaje la acea masă: un domn bărbos și corpolent, cu aer de intelectual de provincie, stătea în capul mesii. Lângă el o doamnă de 30 de ani, mamă a 2 copii mici, cred. Apoi bunica, un cuplu de 35, mut. Apoi doi copii de 15 ani care sigur fi vrut să fie în cu totul altă parte.

Pruncii ai mici au realizat că pot urla și mai tare, așa că au început o nouă sonată și au ajuns la alegro forte. I-am comunicat, mai mult din semne, jumătății că vreau tortellini gigante și ea mi-a transmis că vrea scoici cu linguini. Fac semn unei domnișoare ce purta regulamentar masca peste nas, ea vine și eu îi descriu comanda. Mă lasă să termin apoi îmi explică sistemul restaurantului și faptul că ea nu poate lua comenzi de la mine. Doar debarasa. Mi-a arătat chelnerul meu, băiatu’ cu ciuf, blond și înalt. Era la altă masă de 12, cam pe la jumătatea comenzii, am dedus eu. „Ei! lasă că ajunge și la noi, nu poate fi mai rău, așteptăm și noi…”

Și am așteptat, pe ceas, 40 de minute. Nu mult, nu puțin. Aglomerat, nah, ce să zic, să nu fiu imposibil... În timpul acesta, jumătatea se apucă de fumat. Așa sudură tabacică n-am mai văzut de la meciul cu Scoția. Cred că a fumat 6 țigări până a venit omu’ cu comanda. Iar la fiecare țigară, bunica de la masa vecină se întorcea, se uita la mine, apoi la țigară, la fum și ofta ostentativ. Am vrut să-i spun: „nu aud că oftezi că urlă prea tare nepoții”, dar am preferat să rog jumătatea să-și mute țigară în cealaltă mână la fiecare oftat.

Când a venit chelnerul nostru tinerel și cu codiță în vârful capului, eram așa fericit de parcă eram la o nuntă și tocmai s-a întors mireasa după ce au furat-o. S-a scuzat de întârziere, apoi am început să comandăm. Nu ne puteam auzi din cauza fundalului sonor compus din gălăgia de sâmbătă seara pe falez[, poarta care scârțâia a pagubă în filmul horror, sunetul de ulei și prăjeli de la bucătărie și, evident, intermitent, apăreau sirenele preșcolare de la masa vecină. I-am arătat cu dejtu’ pe meniu ce vrem: tortellini, linguini cu scoici și două bruschete cu somon. A bifat comanda și a dat send de pe tabletă la bucătărie. Fiță! Am adăugat și o carafă de vinul casei, alb, o apă minerală pentru șprițul de vară adecvat momentului și arsurilor solare de la nivelul tegumentelor. Chelnerul m-a amenințat cu promisiunea că vinul și somonul ajung îndată.

            Până să ne vină vinul, la masa din dreapta au dispărut puradeii. Liniște. Se aude mai tare acum muzica de la bar care era și așa foarte proastă. Ca niște tobe africane, dar sparte. Deja mai multe mese primiseră comanda. Plecau numai platouri frumoase cu scoici, paste, calamari… arătau bine unele. La masa din dreapta eram curios ce aduce. Și în scurt a venit comanda următoare: un platou elegant plin cu cefe dă porc pă grătar. Dou[ castroane de salata pline cu cârnați trandafir pe grill și 2 castroane de salată pline cu cartofi prăjiți. Și, evident, pâine! Mesenii mâncau din bucatele câmpenești de la care lipseau, regulamentar, murăturile și era fix ce trebe. Fix asta îți dorești să mănânci la mare, la o terasă pe faleză cu prețuri de Nissa. Fix asta mergea... Dar, oamenii erau flămânzi. Corpolentul bărbos, capu’ la familie cum ar veni, lua cu mâna bucățile și le punea în troaca sa, apoi ducea ceafa de porc în gură și trăgea cu dinții de ea. Foame mare, boss. Copiii s-au dedat la cârnații pe care îi luau din bolurile pline de untură topită.

La noi, victorie: vine vinul. Ni l-a adus ciufulici și domnișoara care nu ia comenzi. Și, surpriză, au adus și 2 farfurii cu bruschete. Pe fiecare farfurie erau 4 bucăți de pâine cu somon. Când a trântit farfuriile pe masă, bruschetele s-au aruncat într-o parte de farfurie. Arătau atât de trist și mozolite toate într-o parte… Le-am dat eu cu mâna pe mijlocul farfuriei. Îmi era și milă să le mănânc. Dar deja eram acolo de 50 de minute, așa că am pus două pahare de vin care au intrat instant pe gâturile noastre și am început să mâncăm. Bruscheta era făcută din triunghiuri de pâine. Dar nu era pâinea care trebuie. Era pâine toast de aia gata prăjită… tăiată și iar prăjită... Apoi era dată cu un strat consistent de margarină (acela nu era unt niciodată în viața lui) peste care stăteau inegale, urâte și scăpate, bucăți de somon afumat. Gustul de margarină nu îl pot uita în viața asta...am fost părea săraci să uităm Frustuck, Delma, Wissana… toate mizeriile pe care cu toții le mâncam în copilărie. Cu ajutorul vinului, prima bruschetă a intrat mai lesne. Mă gândeam că dacă băiatul sau fata care a făcut acele bruschete merge la un show culinar cum sunt „Chefi la cuțite” sau „Masterchef” cu așa ceva…și ar mai și spune că lucrează la un restaurant de fițe… Jumătatea mea avea și mai mult spor, de la țigări i se făcuse foame. Lasă, avem alcool, avem mâncare, mai rău nu poate fi!

            Am trecut fiecare la a doua bruschetă românească și ne-am mai pus un pahar de șpriț: intra greu bruscheta fără. Începusem să ne revenim de foame când, la masa din dreapta, pe nesimțite, apare o altă duduie, de cam 34 de ani alături de cu un copilaș.  Eram concentrați la margarina noastră când, de la masa din dreapta, a început scandalul. Se certa corpolentul mâncător de ceafă cu doamna nou venită. Ea încerca să spună o propoziție: „mi-am dat cu părerea…” și el o punea la punct: „eu sunt cel mai mare” (adevărul e că era gras) și continuă: „Tu să taci și să nu te bagi. Nu ai dreptul să te bagi. Pe banii mei, e familia mea, dacă nu-ți convine nu mai veni niciodată”. Ea a schițat altă iotă : „sunt om, am dreptul la o opinie” iar el, iritat că trebuie să vorbească și pierde timp din rumegat, a apostrofat-o: „tu să taci! Gata! Nu mai zici nimic”, „păi n-am voie să vorbesc?” „Nu, vorbește unde vrei, da aici eu comand, sunt fratele mai mare, eu sunt capul familiei. Tu să taci”. Băi, se făcuse o liniște pe terasă. Parcă nici pe poarta aia Stradivarius nu mai intra nimeni acum... Nici uleiul nu mai sfârâia.... Era o liniște de aia suspectă. Cred că toți trăgeam cu urechea la mesenii din dreapta pentru că vorbeau, cum se spune la noi, în teatru, pe șoaptă marcată, un fel de a țipa în șoaptă. Evident! Dacă toată scena era violentă, am fi intervenit. Era doar penibilă, aveam și noi Vulpița noastră... Când bărbosul corpolent i-a întrebat pe cei doi adolescenți: „da’ voi ce părere aveți?”, fata de 15 ani a răbufnit: „tata, vreau doar să mănânc cârnațu’ ăsta! Mă lași să-mi tihnească cârnațu’ azi?”. S-a făcut liniște pentru că fata a zis corect argumentul suprem în familia lor: totul până la mâncare! Băi, mai rău nu are cum să fie!

Greul a trecut.. e liniște.. am mâncat 4 bruschete uscate fără urmă de ulei de măsline sau usturoi sau oregano sau busuioc sau…ce mai contează... Jumătatea a stat mai mult la soare deci avea nevoie de mai multă hidratare și, în consecință, a ras 5 pahare de șpriț. A trecut o ora și 20 de minute. La masa din stânga încep să vină pastele, midiile.. o nebunie. Am calculat că mai este doar o comandă și apoi noi. Fiind cu fața spre bucătărie atâta timp, deja știam ce comenzi urmează. Când avem o or[ jumătate, vine chelnerul la noi să ne spună că a ajuns la bucătărie la comanda noastră Ura! Ura! Ura! Urmează vestea proastă: „nu mai avem ce ați comandat” - mega tortellini-ul vieții. Ok, am căutat altceva în meniu și am comandat fără importanță niște paste. Eram fericiți că în sfârșit vom mânca ceva comestibil. Am completat în stil de victorie supremă, ultimul pahar de vin din carafa, pe care o băusem în doi, de foame. Nu mâncasem amândoi de la ora 14, iar la mare, dacă mai intri și în apă ca mine câte două ore o dată, ți se face fomiță, rău. Ea își mai aprinde câte o țigară și constat că noi suntem singura masă fără lumânare. Halal romantism. Nu apuc să mă  plâng că aud oftatul inconfundabil al bătrânei enervate de fumul de țigară. Rog jumătatea să mute țigara pe cealaltă mână.  

De la aceeași masă din dreapta copiii sunt entuziasmați când bunica îi atenționează că se vede un apus extraordinar. Instant au luat telefoanele și s-au invitat la imortalizarea momentului. Ca geograf pârât ce încă sunt, mi se părea ciudat că fac poze înspre faleză, peste umărul meu. Nu avea logică. Eu eram cu spatele la mare și cu fața spre bucătărie. Iar dimineață tocmai pozasem răsăritul care era fix acolo. Regula geografului amator: „Soarele nu apune de unde răsare. Practic apusul e pe partea cealaltă, nu?” Mă uit și eu. Luna era superbă! Ca un far roși ce lumina imens printre norii mici negri răsfirați. Arăta Superb! Doar că era nu era răsărit de soare. Noi am început să râdem. Nu doar noi, ci mai multe mese așa că după 30-40 de secunde cred că s-au prins și ei că e luna.

Undeva mai în spate mai sunt câteva mese unde chelnerul nostru ducea câteva băuturi, Berea în schimb i-a făcut probleme.. s-a vărsat fix în poală peste cămașa albă și blugii skinny negri. Toată terasa se uita la săracul băiat și ne era milă și de el, da’ și de noi. Parcă era prima zi de munc[ pentru toți din restaurantul ăsta sau e cea mai mare cameră ascunsă din istorie. Can be!

            Deja a trecut o oră și 50 de minute și observ că de la bucătărie se duc comenzi la alte mese ocupate mult după noi. Jumătatea mă întreba din minut în minut „cât mai e? cât mai durează?” de zici că e măgaru’ din Shrek. Cam avea dreptate așa că fac semn domnișoarei care nu ia comenzi și o întreb de comanda noastră. Merge la bar, apoi la șeful de sală, apoi la bucătărie. Revine senină „nu avem nicio comandă”. Say what? Bă, parcă ne-a blestemat baba de lângă. Da să se prindă așa repede blestemul? Serios? Mă enervez, mai ales că nici vin nu mai era. Fata merge la șeful de sală și revine să spună că a plecat acasă chelnerul nostru pentru că i s-a făcut rău. Mă uit la ceas. Fix două ore, 120 de minute, 7200 de secunde de așteptat și acum fata asta se oferea să ne ia ea comanda? Da! „haideți că vă iau eu comanda”...ca să o luăm de la capăt? În lumina aia chioară a voastră, fără lumânare, cu baba care mârâie și cu aromă de cabanos stricat peste tot? Nu merci! M-am ridicat și am exclamat ca un bărbat macho și cap de cuplu ce sunt: „mergem!”. Ea se conformează, fac scandalul de rigoare la patron și la chelneri și ieșim exclamând stupid „nu mai venim aici”, știind că micul dejun oricum îl luăm tot acolo… acolo eram cazați.

Am mers în mare viteză la prima shaormerie care era și foarte mare. Ne așezăm instant la coadă. Eram cam matoli amândoi...am mâncat coji de pâine și câteva pahare de vin alb. De fapt eram muci, ce să mai. Am stat la coadă, regulamentar și când am ajuns noi la rând am lăsat-o pe ea să comande băiatului ce vrea. Ea se uită în galantar și cere câte o porție din toate fructele de mare. Se oprește brusc și mă întreabă total indiscret: „ăsta se uită urât la mine?!” M-am uitat și eu la el, el la mine...a auzit ce a zis ea…M-am uitat în ochii lui. Nu am reușit! Ochii erau certați, nu puteau niciodată să se uite la mine, deodată. Cu unul se uita la mine și cu celălalt se uita, nonșalant, la vecinul vecinului meu de coadă. Și păstram și distanța de 2 metri între noi… deci era ceartă mare în orbitele săracului amărât. Ca un diplomat născut, nici nu am clintit și am cerut să fie total la pachet. Am ajuns în față, la casă, să plătesc. Acolo dau banii și pentru kebab-ul meu și ea mă întreabă din nou „băi da ăștia toți sunt așa? Adică unu, doi, dar toți”. Mă uit la ei. Ei la mine...au auzit...toți frate se uitau ciudat. Să mă ierte Dumnezeu, dar era toneta cea mai sinceră de pe litoral. Băi toți se uitau ciudat…4 angajați, 8 direcții de uitat, supraveghere maximă! Camerele de supraveghere 8 K, pe bune! Am luat restul fără să mi se clintească un mușchi. La un singur lucru mă gândeam: „dacă mă apuc de râs acum, nu mă mai opresc și o să ard în iad de prost ce sunt”. Nu apuc să termin de gândit în capul meu muci de foame, că o aud pe ea că bușește într-un râs, nu tare, nu moale, dar destul cât să fie evident dar, mai grav, destul cât să mă stârnească. M-am încordat din toți mușchii să nu râd, să mă abțin, să nu încep hăhăiala că dacă dădeam drumul.. eram breaking news la realitate: „bărbat isteric la Eforie Nord. Oare are covid?”. Ea râdea. Inconștientă parcă de drama mea interioară. Băiatu’ care îmi făcea kebabu’ avea totuși privirea mai adunată: un ochi la noi și unul la maioneză. În timpul ăsta ea râdea isteric pe interior, o vedeam. De situație, de foame, de vin, de privirile misterioase. Am plecat de acolo în cea mai mare viteză și am mâncat și râs amândoi la lumina apusului de Soare, care era Luna, mâncând cel mai prost junk food ever.

A doua zi am făcut rezervare la Sailor, restaurantul marinăresc. Altă viață!


La mulți ani, jumătate!:)


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

...

Apel către noile lichele

SA MANANCA SI GURA MEA...